Transplantare şi divizare orhidee cu pseudobulbi

După povestea cu piticii trecem la alte lucruri serioase. 

   Una dintre cele mai harnice orhidee pe care le am este Goodaleara Tahitian Dancer. Şi pentru că este aşa de harnică, azi am hotărât să o transplantez şi să o divizez. Loc în ghiveci ar mai fi fost, dar au trecut mai bine de doi ani şi era momentul să schimb substratul. Iar cum ea are mai mereu cel puţin două creşteri noi, cea mai bună idee mi s-a părut a fi divizarea.
   Nu prea ştiam ce voi găsi în interior. Cea mai mare temere a mea era existenţa în cantitate mare a muşchiului sphagnum, pe care de obicei îl găsim cam în toate ghivecele cu orhidee, inclusiv la orhideele Phalaenopsis. Dar pentru că planta a avut o evoluţie foarte bună, speram ca muşchiul să nu fi făcut probleme rădăcinilor.

   Am desprins cu destul de mare greutate interiorul ghiveciului de pereţii acestuia. Planta a fost udată ultima dată acum aproximativ o săptămână. Deci nu era chiar udă. Am apăsat cu vârful degetelor pereţii ghiveciului până am simţit că se dezlipesc de substrat. Apoi am tras uşor de plantă. A întâmpinat o oarecare rezistenţă dar cu răbdare am reuşit. La acest capitol trebuie să spun că nu trebuie niciodată să facem mişcări bruşte, să tragem de ghiveci sau de plantă cu multă putere. Încet şi cu răbdare reuşim fără a răni planta sau rădăcinile. Dacă nu vă deranjează mizeria care se poate face şi faptul că mâinile se vor murdării şi va fi mai incomod, atunci puteţi să udaţi prin scufundare ghiveciul, făcând astfel operaţiunea mai uşoară. Personal, la începutul transplantării prefer să lucrez pe uscat. Aşadar, am scos într-un final orhideea din ghiveci.

   Rădăcinile erau în stare destul de bună. Nimic putred, nimic uscat. Doar că erau foarte multe şi foarte încrucişate. Ceea ce însemna că pentru a scoate vechiul substrat aveam nevoie de cel puţin o jumătate de oră. Dar nu conta asta prea mult, conta că ele erau sănătoase. Procesul de scoatere a vechiului substrat este unul destul de solicitant. Din nou, şi mai ales acum, trebuie lucrat cu multă răbdare şi delicateţe. Trebuie evitat cât mai mult posibil ruperea sau rănirea rădăcinilor. Până la un punct am reuşit să fac asta fără multe daune. Iar ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost cantitatea foarte mică de muşchi găsit chiar în mijlocul rădăcinilor. Apoi, pentru că procesul devenea tot mai dificil, am pus orhideea într-un vas cu apă călduţă pentru ca rădăcinile să se înmoaie şi să le pot desprinde mai uşor. Şi aşa a fost încă dificil de îndepărtat toate bucăţile de scoarţă. Este imposibil să nu fie afectate câteva rădăcini, dar trebuie avut grijă ca acestea să fie cât mai puţine.
    După ce am curăţat rădăcinile atât cât am putut, am divizat psudobulbii în două grupuri. Cu o lamă de bisturiu bine ascuţită şi dezinfectată. Este foarte important ca ustensilele pe care le folosim pentru tăiere să fie dezinfectate. Putem face asta ţinându-le la flacără şi apoi ştergându-le cu alcool sanitar. Fie că tăiem frunze, rădăcini sau divizăm o plantă, acest lucru trebuie respectat întotdeauna.
   Am pregătit două ghivece transparente. Este cea mai bună variantă, pentru a vedea cât mai exact ce se întâmplă în interior pe parcursul timpului. Putem vedea evoluţia rădăcinilor, dar şi dacă apar probleme cu deteriorarea acestora. Unul dintre ghivece avea din fabricaţie orificii de aerisire, aşa încât doar la celălalt a trebuit să fac eu acest lucru. Substratul l-am pregătit adăugând puţină turbă de cocos la un volum de scoarţă de pin. Pentru cele două ghivece proporţia a fost cam de 1/4. Poate chiar mai puţină turbă.

    Bun, am pregătit cam tot ce trebuia. Apoi am trecut la transplantarea propriu zisă. Ca de obicei, mai întâi punem rădăcinile în ghiveci şi apoi completăm cu substrat. Nu invers pentru că la final ne vom da seama că nu a fost corect. Ca şi în cazul transplantării orhideelor Phalaenopsis, nici aici nu trebuie să fie orhideea cocoţată pe un munte de substrat. Dacă rămân 2-3 centimetri până la buza ghiveciului este cu atât mai bine. Apăsăm cu grijă bucăţile de scoarţă fără a răni sau rupe rădăcinile. Planta trebuie să aibă stabilitate. Batem uşor ghiveciul cu mâna pentru ca scoarţa să se distibuie cât mai uniform. Este bine să nu rămână spaţii goale prea mari, deci vom verifica acest lucru pe măsură ce adăugăm substrat. La final, proba de foc, cea de ridicare a plantei cu tot cu ghiveci fără ca aceasta să iasă din substrat. Am mai vorbit despre ea în articolul "Transplantare Phalaenopsis".

   Şi pentru că inevitabil câteva rădăcini au fost afectate, vom relua udarea peste câteva zile, acordându-le răgazul necesar cicatrizării rănilor. În caz contrar acestea vor putrezi şi vom avea probleme cu evoluţia bună a plantei. Câteva zile, nu mai puţin de 2-3 , şi nu mai mult de 4-5. Asta în funcţie, desigur, de temperatură, lumină şi umiditate. O plantă expusă la temperaturi mai ridicate, cu lumină puternică şi umiditate scăzută va trebui udată după 2-3 zile. La început cu un volum mai mic de apă, iar după două-trei astfel de udări se reia programul normal.
    În aceasta perioadă se pot face transplantări fără probleme. Dacă aveţi plante care necesită acest lucru, înarmaţi-vă cu răbdare şi lucraţi cu mult calm. Orhideele sunt plante deosebite şi trebuie să le tratăm ca atare.
     

O poveste cu pitici

   Nu, nu sunt cei 7 pitici. În această poveste nu există nici Albă ca Zăpada.
   Se spune despre orhideele Phalaenopsis că atunci când apar keiki, planta simte că moare şi astfel îşi pregăteşte urmaşi. Eu nu cred în această teorie. Până în prezent nu am întâlnit o astfel de situaţie. Am avut, şi încă am orhidee, care au făcut keiki, fie bazali, fie aerieni iar planta mamă nu s-a pierdut. Despre orhideea din această poveste s-ar putea spune că, întradevăr, a lăsat urmaşi iar ea s-a dus în Raiul Orhideelor. Doar că nu este chiar aşa.
    Dar ca să începem cum trebuie, vreau să specific pentru cine încă nu ştie, ce anume sunt keiki. Ei bine, cuvântul provine din Hawaii şi înseamnă copil. Deci un keiki este un copil de orhidee.:) Keiki poate să fie bazal, ceea ce înseamnă că a crescut la baza plantei sau pe tulpina orhideei Phalaenopsis. Keiki aerian este puiul crescut pe tija florală, de regulă după ce florile s-au uscat. Alte orhidee care produc keiki sunt cele din specia Dendrobium nobile şi Epidendrum. Doar că aici keiki cresc pe tulpinile plantelor sau la baza lor şi nu pe tijele florale.
    Unele orhidee Phalaenopsis sunt predispuse genetic la producerea de keiki. Altele, cele mai multe, pot să crească şi să se dezvolte timp de mulţi ani fără a produce nici măcar un keiki. Omul poate influenţa apariţia acestora, folosind anumite produse - gen Keiki Paste- sau asigurând anumite condiţii de căldură şi umiditate, controlate în acest sens. Nici într-un caz, nici în celălalt nu există o garanţie de 100% că piticii îşi vor face apariţia. Totuşi, şansele de reuşită sunt destul de mari.
    Una dintre orhideele Phalaenopsis predispusă la producerea de keiki este Equestris. Fără nicio influenţă din partea omului, şi fără ai fi create anumite condiţii, Phalaenopsis Equestris produce keiki cu mare uşurinţă. Am avut bucuria ca acum un an şi ceva, poate doi, să găsesc la un supermarket din Bucureşti un frumos exemplar. Cu două tije florale şi o mulţime de fluturaşi rozalii, am cumpărat această orhidee la un preţ mai mult decât acceptabil pentru o orhidee pe care o vedeam pentru prima dată pe piaţă.

  Evident că planta la cumpărare arăta foarte bine. Nu doar florile erau frumoase, ci şi rădăcinile. Şi a fost aşa o bună bucată de vreme. Când florile s-au scuturat, tijele arătau destul de ciudat. Am avut inspiraţia să nu le tai, neştiind însă că orhideea face keiki destul de uşor. După scurt timp am observat că încep să apără mici muguraşi. Din ce în ce mai mulţi. La început au fost vreo patru, apoi cred că şase. Când primii erau deja mărişori au apărut încă patru. În total 10 keiki. La început am fost uimită. Apoi m-am bucurat. Doar că orhideea mamă începuse să se schimbe. Povara celor zece pui era din ce în mai grea, iar ea părea să nu mai facă faţă. Ajunsesem să mă rog să nu mai apară vreun keiki. Starea ei se deteriora deja cu fiecare zi.     Problema cea mare era însă faptul că piticii nu aveau încă rădăcini. Ale lor, cu care să se poată descurca singuri mai departe. Deci, nu puteam detaşa încă niciun keiki pentru a elibera mama. Am tras de timp cât de mult s-a putut. La un moment dat au apărut şi rădăcini la câţiva dintre pitici, doar că nu erau suficiente. Nici ca număr, nici ca lungime. Fiecare keiki ar fi avut nevoie de cel puţin trei rădăcini, care să măsoare cel puţin 4-5 centimetri. Aici nici pe departe nu era aşa. Apoi, s-a întâmplat încă ceva. Keiki începeau să arate şi ei  ciudat. Frunzuliţele lor mici începeau să se deshidrateze. Grea situaţie.

    Nu ştiam ce să fac. Totul era din ce în ce mai greu pentru planta mamă, şi devenea periculos pentru keiki.  Oare chiar nu eram în stare să fac ceva? Am încercat diverse metode pentru ca piticii să se poată hidrata. A mers o perioadă scurtă apoi am revenit la starea iniţială. Din păcate planta mamă se deteriorase destul de grav. Piticii nu arătau nici o ameliorare. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am detaşat pe cei mai voinici. Aveau ceva rădăcinuţe dar nu suficiente pentru a putea fi plantaţi. Aşa că i-am pus într-un mic vas cu apă. Totul ar fi fost bine dacă nu ar fi trebuit să devin dădaca lor. De mai multe ori pe zi trebuia să-i ridic din apă, pentru că prea mici fiind alunecau. Apă era puţină în vas. Închipuiţi-vă o mică cutiuţă de plastic de câţiva centimetri în care am pus patru keiki, unul singur având undeva la 3 centimetri. Mi-ar fi trebuit o pensetă ca să-i pot manevra. Aşa că pentru a nu sta prea mult în apă cu tot cu tulpiniţe, piticii trebuiau ridicaţi şi reaşezaţi. Mult timp de stat pe lângă ei, şi din ce în mai puţină răbdare din partea mea.
    Nu am renunţat. Dacă orhideea mamă nu a mai putut fi salvată, pentru pitici trebuia să fac tot posibilul. Într-o zi mi-a venit o idee. Nu ştiam dacă era cea mai bună şi nici dacă voi reuşi salvarea micuţilor. Am luat un recipient de formă pătrată, o "sticlă" de plastic în care fusese apă îmbuteliată. Pe o parte am dat câteva găuri de mărimi diferite, şi în fiecare am introdus câte un keiki. Am pus apă din nou până la un nivel la care tulpinile piticilor nu ajungeau. Practic, în apă erau doar vârfurile rădăcinilor. Nu puteau aluneca, nu era niciun pericol. Între timp am detaşat toţi keiki de pe tulpinile plantei, dar nu toţi aveau şanse de supravieţuire. Cei foarte mici deja se îngălbeneau, aşa că a trebuit să renunţ la ei. Într-un final, din cei 10 pitici doar 5 au rămas cu şanse.
    Acum, după câteva săptămâni de stat în apă, piticii luptători se prezintă aşa:

    Iar cel mai norocos şi viguros dintre ei a ajuns deja plantat în bile de argilă. A avut trei rădăcini, iar după plantare au mai crescut două. Are şi frunzuliţe noi, iar prin ghiveci se vede o activitate bună.

  Şi ceilalţi care încă mai stau în apă se prezintă destul de bine. Rădăcinile au crescut destul de mult, au şi ei frunzuliţe noi şi nu pot decât să sper că evoluţia va fi bună în continuare. Ar fi foarte bine să apără şi rădăcini noi dar mai aştept puţin. Pentru ei nu este încă un moment potrivit pentru plantare.
   Apa în care stau piticii nu este îmbogăţită cu niciun îngrăşământ. Pur şi simplu apă chioară :). O dată pe săptămână schimb această apă, curăţ "sticla" de plastic de depuneri, iar piticii îi las să se aerisească vreo oră-două. Au lumină destul de bună şi temperatura potrivită. Acum două-trei săptămâni i-am tratat şi pe ei cu un fungicid combinat cu un acaricid, pentru a preveni eventuale probleme. Toate orhideele au primit acest tratament, piticii nu au făcut excepţie.
    Sper din suflet să meargă bine toţi piticii. Iar în primăvară să vă pot arăta ce voinici şi frumoşi au crescut. Cea mai mare bucurie şi satisfacţie va fi atunci când se va deschide prima floare a unuia dintre ei. Atunci voi fi pe deplin mulţumită şi fericită că am fost o "mamă" bună pentru toţi piticii.